Nu-mi vine să cred ! iunie 25, 2009
Posted by Rox in succese.Tags: permis de conducere.scoala de soferi.examen.
2 comments
Absenţa mea e justificată, promit. Nu am lipsit pentru că nu am avut dispoziţia necesară sau pentru că mi-au lipsit ideile. Motivul e de fapt altul : am învăţat pentru permisul de conducere, deoarece am vrut ca totul să fie perfect, să fiu pregătită şi să nu stau cu teama în sân. Am citit legislaţia de două ori cu foarte mare atenţie şi apoi dăi Roxana cu capitolele de întrebări din carte. Am făcut cartea aia de trei ori, a patra nu se pune că a fost parţial 
). Uneori aveam impresia că deşi fac tot nu ştiu şi mai luam întrebările încă o dată. A fost totul aşa pentru că sunt eu perfecţionistă 
. În ceea ce priveşte sala a fost mai uşor decât mă aşteptam. Mi-au picat nişte întrebări simpluţe. Astăzi am avut oraşul şi am avut nişte emoţii groaznice, dar în final a fost ok. M-a plimbat puţin poliţistul, deci nu am avut un traseu chiar uşor. Cel mai mult mă bucur că a trecut, pentru că am avut nişte săptămâni grele, pline de stres şi emoţii. Am luat PERMISUL şi momentan îmi vine să urlu de fericire. Poate pentru unii nu e mare chestie, dar pentru mine e fiindcă am muncit şi m-am zbătut. Sunt fericită şi nu-mi vine să cred că de astăzi sunt soferiţă !!! Bravo Rox !
Adam şi Eva iunie 12, 2009
Posted by Rox in lectura.Tags: Liviu Rebreanu.
add a comment
Sufletul parcă i se prăbuşea în veşnicie, vertiginos. Avea senzaţia scufundării, care însă nici nu-l spăimânta, nici nu-l bucura, ca şi când orice simţire pământească i s-ar fi şters din fire, fără urme. Căderea ţinu o secundă sau un lanţ de veacuri- nu-şi dădea seama. Se schimbă însă pe nesimţite într-o înălţare tot atât de fulgerătoare şi tot atât de indiferentă. Conştiinţa îi era totuşi mai trează şi mai curpinzătoare. Plutea deasupra spaţiului şi în afara timpului.
Golul infinit îl înconjura, monoton. Împrejur, în nesfârşit, pâlpâiau raze albe, palide, din altă lume, ca nişte ispite născătoare de amintiri ale unei existenţe divine. Sufletul înţelegea şi se îndoia între regrete şi speranţe. Singurătatea îl îmbrăţişa şi îmbrăţişarea ei îl tortura… Apoi chinul se lămuri într-o aşteptare ca presimţirea unei schimbări inevitabile. Sufletul se zbuciuma în tulburarea viitorului prezent. Conştiinţa îşi pierdea treptat limpezimea atotcuprinzătoare, parcă s-ar fi scufundat într-un nour alburiu şi năbuşitor. Sferele lumii noi apăsau fiinţa sufletului şi îl mărgineau din ce în ce. Era o fâlfâire plăpândă în spaţiul fără început şi fără sfârşit, în bătaia timpului transparent.
Începu senzaţia unei coborâri prin planuri tot mai dese în care conştiinţa se subţia ca un fir de argint răsucit fără cruţare. Şi deodată însăşi conştiinţa parcă se frânse în două, iar sufletul se închise într-un zid nepătruns.
Apoi toate gândurile îi pieriră şi sufletul lui rămase gol în faţa ei. Numai pe ea o mai vedea,parcă ar fi dispărut lumea întreagă. Şi ea stătea, sprijinită de speteaza unui fotoliu, dreaptă, uimită, înfăşurându-se cu amandouă braţele goale în haina uşoară, de frică să nu-i alunece. Un val de soare o încadră într-o aureola viorie.Pieptul alb se zbuciuma.
Se priveau. Privirile lor vorbeau. Aşteptări, doruri, deznădejdi şi bucurii străvechi înviau în sufletele lor, înseninându-le fericirea. Se cunoaşteau dintru începutul începuturilor şi conştiinţa era pentru eternitate.
-TU ! murmurau buzele ei cu un glas dulce ca un strop de miere proaspăt.
-TU ! şopti Toma, înăbuşit, ca dintr-o altă lume.
Apoi braţele ei se deschiseră într-o aşteptare mare. Haina alunecă în jos de pe umerii rotunzi, mângâindu-i mijlocul. Ea, cu braţele calde, îi înfăşură gâtul. (…)
Îşi aflaseră numele, de-abia după ce, într-o îmbrăţişare vijelioasă, sufletele lor s-au topit într-unul singur. Îşi povestiră trecutul şi povestirea o întrerupeau prin sărutări care le spuneau mai mult decât toate cuvintele născocite de mintea omenească.
Nu-mi pasă . iunie 2, 2009
Posted by Rox in a new chapter, drum spre maturitate, momente de inspiratie.Tags: indiferenta.rautati gratuire.oameni fatarnici.
2 comments
Ha ! Pentru prima dată după mult timp în care m-am tot autocenzurat, ies din carapace şi strig că nu mai dau doi bani pe bârfele nefondate care le aud despre mine, pe răutăţile care până acum m-au rănit şi încercau din răsputeri să mă doboare. Îmi pasă prea puţin dacă mă urăşti că nu sunt cum vrei tu să fiu, îmi pasă şi mai puţin că te uiţi la mine cu un zâmbet dulce pe faţă, dar în gândul tău îmi adresezi vorbe murdare. Nu mă mai ating cuvintele sau gesturile oamenilor care vând venin gratuit. Am o armă mai puternică ca a voastră şi aceea constă în iubire şi în persoanele minunate care mă înconjoară zi de zi.
Nu-mi voi mai pleca capul ca până acum, doar pentru că ochii îmi erau înlăcrimaţi şi nu vroiam să mi se citească durerea din suflet. Pot să fiu indiferentă cu cei care merită şi mă înjughie pe la spate, pentru că le lipseşte curajul de a-mi spune în faţă ce îi apasă. N-am să fiu ipocrită niciodată şi nici n-am să-mi pictez un surâs pe faţă pe care o să-l ofer cu un salut, dacă mie nu îmi place o persoană. Nu, nu pot. Azi vreau să fiu un pic rea, azi vreau să mai simtă şi alţii cum e să-ţi fugă pâmântul de sub picioare. De azi vreau să fiu eu, fără o mie de întrebi, fără să mă gândesc la mâine, fără să-mi mai încarc sufletul cu praf de tristeţe, vreau să zâmbesc şi să mă uit la un răsărit care să-mi şoptească : există o speranţă aici doar a ta şi o rază de soare care abia aşteaptă să te încălzească.
