Despre viaţă..în viziunea unei adolescente

Aud valurile mării cum se sparg de stâncile stinghere. Plouă, plouă cu regrete, cu sentimente ce demult ar fi trebuit să fie distruse, cu dorinţe şi vise care nu se mai împlinesc şi cu lacrimi ce dor. Mi-e dor să păşesc pe nisipul fragil şi fin, să-l simt sub picioare, să-l strâng în mână şi apoi să-l las să-mi treacă printre degete. Mi-e dor să construiesc castele asemeni unui copil şi să închid toate eşecurile acolo.

Vreau ca soarele să-mi încălzească pielea, dar mai ales sufletul. Să trimită raze care să-mi coloreze trupul într-o nuanţă şi mai accentuată de caramel. Aş dori să mă arunc în apă, să înot şi să alung toate gândurile negative acolo, să le ducă fluxul în larg şi să nu se mai întoarcă niciodată. Apa şi nisipul să-mi fie cei mai buni prieteni, acei prieteni pe care îi caut de 18 ani, să mă încurajeze şi să mă ajute chiar dacă le lipseşte graiul. … Şi dacă l-ar avea ştiu că ar  şopti că sunt conştienţi de cât de mult îmi lipsesc şi câte lacrimi voi vărsa când îi voi revedea, când îmi vor dărui acele sentimente unice de linişte şi libertate. Mi-ar spune că şi eu le-am lipsit, că le-a fost dor de zâmbetul meu de copil răsfăţat şi mi-ar reproşa că l-am înlocuit cu unul ce ascunde prea multă tristeţe. Răsăritul să-l prind lângă el , cu capul sprijinit de pieptul său şi degetele lui jucându-se cu părul meu. Vreau să mă simt împlinită şi mai ales sufletul să-mi fie presărat cu linişte măcar în acele momente. Zbuciumul acesta sufletesc să dispară, să-şi facă apariţia fericirea şi să nu mai părăsească,,căsuţa” spritului meu.

Pe zi ce trece mă pierd tot mai mult, nu mă mai cunosc şi sunt dominată de o continuă senzaţie de nervozitate. Mi-am propus ca vara aceasta să ajung la mare şi să mă eliberez de tot ce doare şi mă arde în interior. O să mă răcoresc în mare şi o să mă îmbăt cu briza ei. O să cânt pe străzi şi o să râd aşa cum n-am mai făcut-o de mult, mult timp.