Despre viaţă..în viziunea unei adolescente

Luna mai nu a fost cea mai genială lună pentru mine. Motive aş putea găsi destule, dar încerc să le ascund, să le rup în mii de bucăţele şi să păstrez numai părţile bune. Dacă ar fi să fac o analiză aş putea începe cu următoarea frază: am simţit că mă ridic pe culmile fericirii şi apoi … m-am prăbuşit brusc. Am trecut prin infinite stări, care mai de care, de la extaz, zâmbete, fluturaşi la melancolie şi lacrimi căzute în nopţi senine. Am vrut să arunc trecutul la gunoi, să-l duc departe de mine, să-l închid cu cheie şi să-mi transform prezentul şi viitorul în două lumi în care regretele şi ochii înlăcrimaţi nu îşi au rostul. Aveam nevoie doar de iubire, de afecţiune şi un suflet căruia să-i pese, să-mi ghideze paşii prin jungla aceasta în care trăim. Am găsit curajul să renunţ la multe părţi din mine şi am dorit să fiu doar eu , fără să mă prefac în faţa lor, a oamenilor, că îmi e bine când de fapt în interior mă prăbuşesc, mă scufund într-o mare de întrebări şi neclarităţi. Au fost multe zile fără urme de tristeţe, cu zâmbete curate şi dorinţe, dar ce a urmat e atât de dificil de descris. Au urmat clipe de nelinişte, încercări de a lua decizii potrivite şi momente în care deşi priveam către un drum nesigur, credeam în frumuseţea acelei cărări. Mi-am închipuit că voi simţi liniştea pe care o aşteptam de mult, că zilele vor fi numai soare şi poate doar pe ici pe colo câţiva nori. Mulţi ar spune cu ironie ,, visătoare prostuţă”, dar eu ştiu că atunci când îţi doreşti ceva şi crezi cu ardoare nu mai ţii cont de diferenţe, de cei din jur şi părerile lor pentru că oamenii mereu vor vorbi vrute şi nevrute.

Mi-am tot repetat ,,It doesn’t mean nothing to me”, ,,It doesn’t mean nothing to me” până buzele şi gura mi s-au uscat, dar tot nu am scăpat de trăirile alea nenorocite. Încă nu m-am învăţat minte că vorbele oamenilor pot fi înşelătoare şi tăioase, atât de tăioase că îţi ating şi organele interne. Încă nu am renunţat la prostul obicei de a mă ataşa de persoanele din jur, de a avea încredere în ele, de a le oferi părţi din sufletul meu. Nu e prima oară când cei din jur mă dezamăgesc, când mă simt prăbuşită, însă dacă până acum m-am ridicat, de data aceasta mi se pare enorm de greu să alung gustul amar şi să îmi înfăşor inima în miere. M-am săturat să mă prefac că îmi e ok, dar cum bine zicea o buna prietenă: ,, Doar nu o să las să se observe că sunt distrusă.” Ani de zile m-am ascuns sub masca omului fericit, fără griji, fără probleme încât cei din jur ajungeau să mă invidieze pentru că nu înţelegeau cum viaţa mea poate fi aşa de minunată. Nu, nu e frumoasă, excepţională şi nici măcar deosebită (asta pentru cei care abia aşteptau să spun aşa ceva ). Şi da, îmi e greu uneori şi plâng ca orice om, adorm cu lacrimi în ochi, lacrimi care se usucă pe obraz, dar caut neîncetat forţă în interior chiar dacă nu o găsesc mereu.

Nu ştiu dacă am să înţeleg vreodată răutatea şi indiferenţa, nu ştiu dacă am să învăţ că oamenii nu sunt întotdeauna ce par a fi, nu ştiu dacă voi reuşi să trec vreodată peste neliniştea asta care îmi distruge interiorul. Nu ştiu când voi reuşi să spun cu mâna pe inimă şi cu cealaltă în mâna lui ,, Da, îmi e bine şi sunt fericită, aşa cum nu am crezut că pot fi vreodată”. Probabil mai am de rătăcit printre suflete, de căutat, analizat şi suferit.