Scrisoare de dragoste septembrie 7, 2009
Posted by Rox in lectura.Tags: Mihail Drumes.
add a comment
Cine a văzut cum şovăie o limbă de foc către claia de fân? La început, arată sfioasă, precaută, domoală. Dacă o calci cu piciorul la timp, îşi trage sufletul şi moare; dacă o laşi în voie, răbufneşte deodată într-un uragan de flăcări, care mistuie şi preface totul în cenuşă.
Aşa a pornit la început flăcăruia. Cine s-ar fi aşteptat că după aceea mă va cotropi si voi arde ca o torţă vie, fără s-o mai pot stinge vreodata?Cum de nu mi-am dat seama că o iubeam? De ce m-am lăsat amăgit de găunoasa măreţie a protipendadei? Ce căutam într-o lume stearpă, în care mişună mii şi mii de exemplare ca mine, care se îmbrâncesc şi se sfâşie, goi de suflet şi de judecată? Mă pierdeam în tot felul de reflecţii asupra dragostei, dintr-o pornire nesăbuită de a strivi adevărul, pe care, de fapt, ar fi trebuit să mă sprijin. (…)
Abia acum, după atâtea luni de la despărţire, după ce, între timp, Jebs a devenit soţia mea, am început să-mi dau seama, încetul cu încetul, că tot pe Anda o iubesc. Se vede că i-a fost teamă minţii să-mi dezvăşuie brusc adevărul. M-a pregătit pe îndelete, cu răbdare, cum pregăteşti pe cineva căruia trbeuie să-i vesteşti o catastrofă, de frică să nu-şi iasă din minţi.
Când mă culc noaptea, trudit după ostenelile zilei, o simt alături pe Anda fierbinte, cu suflarea ei caldă, întind braţele după trupul râvnit, dar le trag înapoi, goale, fără pradă. Şi-n toiul nopţii, în revărsatul zorilor, mă pomenesc căutând-o mereu, cu o nevoie ascunsă, reflexă, sau chemând-o Ghi, pe numele ei de alint.
Adam şi Eva iunie 12, 2009
Posted by Rox in lectura.Tags: Liviu Rebreanu.
add a comment
Sufletul parcă i se prăbuşea în veşnicie, vertiginos. Avea senzaţia scufundării, care însă nici nu-l spăimânta, nici nu-l bucura, ca şi când orice simţire pământească i s-ar fi şters din fire, fără urme. Căderea ţinu o secundă sau un lanţ de veacuri- nu-şi dădea seama. Se schimbă însă pe nesimţite într-o înălţare tot atât de fulgerătoare şi tot atât de indiferentă. Conştiinţa îi era totuşi mai trează şi mai curpinzătoare. Plutea deasupra spaţiului şi în afara timpului.
Golul infinit îl înconjura, monoton. Împrejur, în nesfârşit, pâlpâiau raze albe, palide, din altă lume, ca nişte ispite născătoare de amintiri ale unei existenţe divine. Sufletul înţelegea şi se îndoia între regrete şi speranţe. Singurătatea îl îmbrăţişa şi îmbrăţişarea ei îl tortura… Apoi chinul se lămuri într-o aşteptare ca presimţirea unei schimbări inevitabile. Sufletul se zbuciuma în tulburarea viitorului prezent. Conştiinţa îşi pierdea treptat limpezimea atotcuprinzătoare, parcă s-ar fi scufundat într-un nour alburiu şi năbuşitor. Sferele lumii noi apăsau fiinţa sufletului şi îl mărgineau din ce în ce. Era o fâlfâire plăpândă în spaţiul fără început şi fără sfârşit, în bătaia timpului transparent.
Începu senzaţia unei coborâri prin planuri tot mai dese în care conştiinţa se subţia ca un fir de argint răsucit fără cruţare. Şi deodată însăşi conştiinţa parcă se frânse în două, iar sufletul se închise într-un zid nepătruns.
Apoi toate gândurile îi pieriră şi sufletul lui rămase gol în faţa ei. Numai pe ea o mai vedea,parcă ar fi dispărut lumea întreagă. Şi ea stătea, sprijinită de speteaza unui fotoliu, dreaptă, uimită, înfăşurându-se cu amandouă braţele goale în haina uşoară, de frică să nu-i alunece. Un val de soare o încadră într-o aureola viorie.Pieptul alb se zbuciuma.
Se priveau. Privirile lor vorbeau. Aşteptări, doruri, deznădejdi şi bucurii străvechi înviau în sufletele lor, înseninându-le fericirea. Se cunoaşteau dintru începutul începuturilor şi conştiinţa era pentru eternitate.
-TU ! murmurau buzele ei cu un glas dulce ca un strop de miere proaspăt.
-TU ! şopti Toma, înăbuşit, ca dintr-o altă lume.
Apoi braţele ei se deschiseră într-o aşteptare mare. Haina alunecă în jos de pe umerii rotunzi, mângâindu-i mijlocul. Ea, cu braţele calde, îi înfăşură gâtul. (…)
Îşi aflaseră numele, de-abia după ce, într-o îmbrăţişare vijelioasă, sufletele lor s-au topit într-unul singur. Îşi povestiră trecutul şi povestirea o întrerupeau prin sărutări care le spuneau mai mult decât toate cuvintele născocite de mintea omenească.
Nuntă în cer mai 6, 2009
Posted by Rox in lectura.Tags: Mircea Eliade.Nunta in cer.roman modern.subiectiv.
add a comment
,, Am uitat de mult gustul atâtor trupuri pe care le-am cunoscut. Asta se întâmplă aproape tuturor bărbaţilor: să n-aibă amintiri calde, să nu mai păstreze nimic din toată magia aceea a dragostei fizice. Cred că femeile uită mai greu; trupurile lor păstrează îndelung prezenţa bărbatului pe care l-au iubit sau cunoscut cândva. Dar se întâmplă în viaţa oricărui bărbat un miracol de câteva clipe: întâlnirea unei priviri, o sărutare, o atingere care nu se aseamănă cu nimic din tot ceea ce a fost până atunci. Parcă ar începe un fir nou, o deşteptare în altă parte: pătrundere misterioasă, şi totuşi firească, într-un văzduh necunoscut. Nu prea ştiu cum să precizez toate acestea; cred însă că orice bărbat simte, în acea clipă, că se petrece ceva nou cu el, ceva maiestruos şi straniu; nu e numaidecât iubire, nici emoţie, nici trepidaţie carnală. Atâtea femei care ne uimesc prin nesfârşita lor voluptate şi care nu ne revelează totuşi cu nici una în aceste clipe de dulce spaimă şi pierdere de sine…
( … )
… Dar dragostea a venit mai târziu, dragostea a început de-abia după ce vraja aceea izbutise să ne izoleze şi să ne topească unul într-altul. Pentru că, fireşte, unirea trupurilor noastre s-a pecetluit în acea clip suspendată, când am cules-o întreagă, cuprinzându-i numai palma. Mâna aceea palidă, nervoasă, atât de stranie în nuditatea ei, care mă fascinase de la primul pas în salon, îmi comunica nu ştiu ce căldură feminină, ce neastâmpăr uimit, pe care-l simţeam năvălind încet în tot trupul. Aş fi vrut, poate, să mă scutur, să mă smulg din beatitudinea aceea indiscreta. … “
