jump to navigation

Ce mai recomand noiembrie 25, 2009

Posted by Rox in Noi doi, a new chapter, mici chestiuni de viata.
Tags:
add a comment

În viaţa fiecăruia există momente în care te simţi plictisit şi tot ce îţi doreşti e să te aşezi în canapeaua ta confortabilă sau să-ţi inviţi câţiva prieteni dragi, să comandaţi pizza şi tot felul de alte nebunii nesănătoase şi pline de calorii( nu contează că apoi vei regreta că ai înfulecat mai mult decât era permis- valabil pentru fete ) şi în cele din urmă să râdeţi până vă doare burta că deh, viaţa e frumoasă când cei dragi ne sunt alături.
Recunosc, nu mă pricep să scriu recenzii formidabile şi nici nu doresc zău, dar pot oferi câteva idei pentru un weekend liniştit şi totuşi plin de savoare, mai ales că vine acum perioada aceasta cu 1decembrie si toţi vom fi într-o mini-vacanţă.

Ultimul film văzut şi downloadat de pe torrent (sper să nu sară toţi acum cu jigniri) a fost The Twilight Saga: New Moon care mi-a plăcut foarte mult, poate şi pentru că sunt fascinată în sensul bun de povestea deloc comună a celor doi îndragostiţi Bella şi Edward. Filmul este întradevăr cu mult peste primul având mai multă acţiune şi o mulţime de efecte foarte catchy.
De asemenea un alt film care mi-a plăcut a fost The Rebound pentru că e o poveste de iubire ce depăşeşte barierele impuse de societate. Spread e un film prostuţ, dar totuşi e destul de distractiv. Lista continuă cu: Coco avant Chanel, 17 again, Two lovers, Beverly hills chihuahua, The Duchess, The Edge of Love şi Over her dead body. Cam asta e ceea ce îmi trece prin minte acum.

Coming soon and appears to be interesting:



What have I done lately mai 26, 2009

Posted by Rox in drum spre maturitate, feelings, mici chestiuni de viata.
4 comments

Luna mai nu a fost cea mai genială lună pentru mine. Motive aş putea găsi destule, dar încerc să le ascund, să le rup în mii de bucăţele şi să păstrez numai părţile bune. Dacă ar fi să fac o analiză aş putea începe cu următoarea frază: am simţit că mă ridic pe culmile fericirii şi apoi … m-am prăbuşit brusc. Am trecut prin infinite stări, care mai de care, de la extaz, zâmbete, fluturaşi la melancolie şi lacrimi căzute în nopţi senine. Am vrut să arunc trecutul la gunoi, să-l duc departe de mine, să-l închid cu cheie şi să-mi transform prezentul şi viitorul în două lumi în care regretele şi ochii înlăcrimaţi nu îşi au rostul. Aveam nevoie doar de iubire, de afecţiune şi un suflet căruia să-i pese, să-mi ghideze paşii prin jungla aceasta în care trăim. Am găsit curajul să renunţ la multe părţi din mine şi am dorit să fiu doar eu , fără să mă prefac în faţa lor, a oamenilor, că îmi e bine când de fapt în interior mă prăbuşesc, mă scufund într-o mare de întrebări şi neclarităţi. Au fost multe zile fără urme de tristeţe, cu zâmbete curate şi dorinţe, dar ce a urmat e atât de dificil de descris. Au urmat clipe de nelinişte, încercări de a lua decizii potrivite şi momente în care deşi priveam către un drum nesigur, credeam în frumuseţea acelei cărări. Mi-am închipuit că voi simţi liniştea pe care o aşteptam de mult, că zilele vor fi numai soare şi poate doar pe ici pe colo câţiva nori. Mulţi ar spune cu ironie ,, visătoare prostuţă”, dar eu ştiu că atunci când îţi doreşti ceva şi crezi cu ardoare nu mai ţii cont de diferenţe, de cei din jur şi părerile lor pentru că oamenii mereu vor vorbi vrute şi nevrute.

Mi-am tot repetat ,,It doesn’t mean nothing to me”, ,,It doesn’t mean nothing to me” până buzele şi gura mi s-au uscat, dar tot nu am scăpat de trăirile alea nenorocite. Încă nu m-am învăţat minte că vorbele oamenilor pot fi înşelătoare şi tăioase, atât de tăioase că îţi ating şi organele interne. Încă nu am renunţat la prostul obicei de a mă ataşa de persoanele din jur, de a avea încredere în ele, de a le oferi părţi din sufletul meu. Nu e prima oară când cei din jur mă dezamăgesc, când mă simt prăbuşită, însă dacă până acum m-am ridicat, de data aceasta mi se pare enorm de greu să alung gustul amar şi să îmi înfăşor inima în miere. M-am săturat să mă prefac că îmi e ok, dar cum bine zicea o buna prietenă: ,, Doar nu o să las să se observe că sunt distrusă.” Ani de zile m-am ascuns sub masca omului fericit, fără griji, fără probleme încât cei din jur ajungeau să mă invidieze pentru că nu înţelegeau cum viaţa mea poate fi aşa de minunată. Nu, nu e frumoasă, excepţională şi nici măcar deosebită (asta pentru cei care abia aşteptau să spun aşa ceva ). Şi da, îmi e greu uneori şi plâng ca orice om, adorm cu lacrimi în ochi, lacrimi care se usucă pe obraz, dar caut neîncetat forţă în interior chiar dacă nu o găsesc mereu.

Nu ştiu dacă am să înţeleg vreodată răutatea şi indiferenţa, nu ştiu dacă am să învăţ că oamenii nu sunt întotdeauna ce par a fi, nu ştiu dacă voi reuşi să trec vreodată peste neliniştea asta care îmi distruge interiorul. Nu ştiu când voi reuşi să spun cu mâna pe inimă şi cu cealaltă în mâna lui ,, Da, îmi e bine şi sunt fericită, aşa cum nu am crezut că pot fi vreodată”. Probabil mai am de rătăcit printre suflete, de căutat, analizat şi suferit.

Pe unde îţi umblă inima ? martie 11, 2009

Posted by Rox in aberatii, feelings, mici chestiuni de viata.
Tags:
add a comment

Te-a întrebat odată şi i-ai răspuns că nu ştii exact pe unde umblă ea, dar ştii sigur unde ar vrea să fie şi unde eşti tu acum. A trecut aproape un an de atunci şi tot atât de când nu a mai primit vreun răspuns. I-a mai venit în minte această întrebare, dar nu a reuşit să o mai scrie sau spună. Soarele trimite raze puternice prin fereastra camerei sale şi sufletul i se dezgheaţă deşi nu vrea. E o senzaţie dureroasă, iar pe retină se plimbă imagini atât de reale, amintiri care ar prefera să se transforme în realitate. Ar vrea să reînnoiască trecutul, să-l modeleze şi să-l schimbe. E perioada lor, e etapa renaşterii.

Îi e dor de nopţile pierdute şi sms-urile trimise. Îi e dor de cuvintele, înţelegerea şi inteligenţa lui. Îi lipseşte naivitatea şi inocenţa de atunci. Nu ştie de ce toate acestea vin după o perioadă liniştită, nu înţelege de ce i se întâmplă numai ei asemenea ciudăţenii. Se  simte confuză şi indecisă asupra deciziilor pe care le va lua şi asupra propriei sale vieţi. I-ar plăcea să se urce în autocar sau tren cu destinaţia X şi să piardă vremea plimbându-se pe străzi. E atât de multă ceaţă în jurul ei şi deşi se străduieşte să izbutească prin ea ştie că momentan nu poate. E prea densă şi tot mai aşteaptă un răspuns :  Pe unde îţi umblă inima ? Pe unde ?

Hai să vorbim februarie 18, 2009

Posted by Rox in aberatii, mici chestiuni de viata.
Tags:
add a comment

Hai să vorbim despre cât de gri e viaţa, dar cât de colorată pare la suprafaţă. Hai să încercăm să distrugem carapacea aceasta în care ne ascundem de teamă să nu ne contaminăm cu acel gri şi astfel să sfărmăm planşa culorilor care ne înconjoară. Hai să privim lucrurile aşa cum sunt, să uităm să visăm uneori şi să devenim radicali. Nu pentru totdeauna ci pentru o secundă, un minut.

Vedem ( cei mai norocoşi ) şi trăim tragedii zi de zi. Lumea ni se poate răsturna într-un minut la 180 de grade. Astăzi iubeşti, mâine îl poţi pierde. Astăzi visezi, mâine plângi. Uneori cazi, alteori te ridici sau poate nici nu mai îndrăzneşti să te ridici. Viaţa asta e plină de neprevăzut, plină de ipocriţi şi nesimţiţi la tot pasul, plină de răutate, dar nu e îndestul de plină de lucruri frumoase, de oameni cu principii şi valori, de oameni care încă mai cred în prietenie şi în magia acestui cuvânt, de cei care iubesc şi nu le e teamă să arate. Irosim timpul pe răutăţi gratuite în loc să-l folosim pentru a deveni mai buni, mai curaţi sufleteşte. Frustrarile ne inundă, iar iubirea parcă fuge tot mai departe de noi. E incredibil de deprimant să priveşti un tablou unde s-au folosit numai nuanţe de gri şi negru.

Indiferenţă.Stres. februarie 16, 2009

Posted by Rox in aberatii, mici chestiuni de viata.
Tags:
add a comment

Am renunţat la indiferenţă cu mult timp în urmă. Am realizat că uneori indiferenţa îţi ucide fiecare părticică a corpului încet, încet şi că de multe nu poate aduce nimic bun. Am trecut prin perioade în care indiferenţa îşi forma rădăcini în sufletul meu, rădăcini pe care în timp le-am tratat cu iubire, cu momente frumoase şi deşi au existat şi acele clipe mai puţin bune nu am lasat-o să învingă. Nu spun că indiferenţa nu e bună într-o oarecare măsură ( că pentru a ignora prostul care se trezeşte să comenteze pe stradă trebuie să avem destulă :) )) ). Lucrurile trebuie spuse atunci când le simţi, fără să laşi pe mâine, fiindcă astăzi îţi e ruşine; dacă îţi displace ceva, îndrăzneşte şi spune. Contează tonul şi cuvintele pe care le utilizezi. Cunosc persoane care atunci când nu se simt chiar bine sau pur şi simplu vor să fie singure nu răspund la telefon şi încearcă să uite de toate răutăţile.

De asemenea am renunţat să mă mai stresez pentru lucrurile care pot fi înlocuite. M-am stresat când mi s-a stricat camera foto din cauza neatenţiei unchiului meu, m-am stresat că nu-mi găsesc local potrivit pentru al meu majorat, care se apropie, m-am stresat pentru multe, dar a fost nevoie să intervină mama să spună câteva cuvinte mari care să mă liniştească : ,, Viaţa te învaţă că stresul nu-şi are rostul şi că sănătatea e cea care contează şi că mai gravă e moartea, pentru că atunci nu-ţi rămân decât lacrimi şi nu mai poţi aduce înapoi ceea ce D-zeu a luat la EL.” Aşa că nu mă stresez că mi s-a stricat camera, în curând îmi voi achiziţiona alta; Îmi voi găsi şi un local care să îndeplinească toate cererile mele :D , îmi voi îndeplini uşurel fiecare dorinţă . No stress ! Just fun ! :) )